Arhive pe etichete: iisus

Anunt: DO NOT RELAX! Avem treaba: NEINCETAT rugati-va!

About, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Rugaciunea face pe om biserica a lui Dumnezeu (Dumitru Staniloaie)

Cum trebuie să ne mântuim? Această întrebare a evlaviei creştine se naşte în chip firesc în mintea fiecăruia, ca urmare a stricării şi slăbirii firii omeneşti şi a năzuinţei către adevăr şi dreptate, rămasă într-însa dintru început. Fiecare om care crede măcar câtuşi de puţin în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice, se întâlneşte nevrând cu gândul care îl întreabă cum trebuie să se mântuiască, atunci când îşi întoarce privirea către cer. Întâmpinând greutăţi în dezlegarea acestei probleme, el întreabă privitor la acest subiect pe oamenii bine pricepuţi şi informaţi, apoi după arătările lor citeşte cărţile de îndrumare scrise de scriitorii duhovniceşti cu privire la această temă, stăruindu-se să urmeze în chip neabătut adevărurile şi rânduielile, atât cele auzite cât şi cele citite. În toate aceste îndrumări el găseşte, el întâlneşte ca pe nişte condiţii necesare pentru mântuire, care îi sunt puse la arătare, următoarele fapte bune: o viaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile asupra noastră înşine, pentru o hotărâtă lepădare de sine, care ne conduce spre înfăptuirea faptelor bune, spre necurmata îndeplinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care mărturisesc o credinţă nezdruncinată şi tare. Mai departe i se predică, cum că toate aceste condiţii ce duc spre mântuire, trebuie să fie îndeplinite în chip necesar cu cea mai adâncă smerenie şi toate laolaltă, fiindcă întrucât toate faptele bune atârnă una de alta, ele trebuie să se sprijine una de alta şi să se însufleţească asemenea razelor soarelui, care numai atunci îşi arată puterea şi produc flacără când se concentrează într-un punct. Iar altminteri, „cel ce este nedrept pentru puţin, este nedrept şi întru mult“. Ca un adaus la toate acestea, pentru o mai mare convingere despre necesitatea acestei activităţi multiple şi într-una adunată, el aude o înaltă laudă pentru frumuseţile faptelor bune şi o osârdie hotărâtă pentru josnicia şi sărăcia viciilor. Toate acestea sunt pecetluite cu o nemincinoasă făgăduinţă sau cu o măreaţă răsplată, sau cu o pedeapsă plină de chinuri şi de nevoi în viaţa veşnică. Acesta este îndeosebi caracterul predicii din timpurile mai noi! Îndreptat spre calea cea bună, creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie în chipul acesta cu bucurie de împlinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar vai! Chiar la început, la cel dintâi pas, făcut în avântul său, el nu-şi găseşte putinţa să-şi atingă scopul, prevăzând şi chiar experimentând că firea lui vătămată şi slăbită va birui convingerile lui raţionale, că libera lui voinţă este legată, înclinările sunt corupte, iar puterea duhului este neputincioasă. În timpul când îşi dă seama prin propria experienţă de neputinţa lui, el trece în chip firesc la ideea, dacă nu s-ar găsi unele mijloace, care să uşureze împlinirea celor prescrise de legea Domnului, celor cerute de cucernicia creştină şi a celor ce au fost împlinite de toţi cei ce s-au învrednicit să dobândească mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare, cu neputinţa puterilor de îndeplinire el se îndreaptă din nou către cei ce predică mântuirea, cu întrebarea: cum trebuie să mă mântuiesc? Ce răspuns voi da, pentru că nu pot îndeplini condiţiile de mântuire? Dar oare acei ce practică aceste lucruri sunt în stare ei înşişi să împlinească fără nici o abatere tot ce-i învaţă pe alţii? „Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute!“ şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, ceva mai de cu vreme sau întotdeauna sau în orice stare am fi, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una ce este pricinuitoare tuturor faptelor care trebuiesc împlinite, prin care se dobândeşte mântuirea şi pe care le cere o viaţă trăită în evlavie? Astfel îşi încheie vorba cel ce se întreabă şi odată cu aceasta se apucă să înveţe rugăciunea să citească, să mediteze, să judece învăţătura celor ce au scris pe această temă. Şi într-adevăr, găseşte acolo multe idei luminoase, cunoştinţe adânci şi expresii puternice. Unul de pildă, vorbeşte minunat despre necesitatea rugăciunii; altul despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia, înfrângerea inimii şi alte stări care trebuie să însoţească rugăciunea. Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie în fond să ne rugăm? Întrucât la aceste întrebări, care deşi sunt cele dintâi şi cele mai de trebuinţă, totuşi, numai rareori se pot găsi lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor, atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă, din nou rămâne sub acoperământul tainei. Din citirea făcută în linii generale, i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii care, deşi e plină de evlavie, totuşi nu este decât pe dinafară şi atunci el va ajunge la următoarea încheiere sau concluzie: ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti Psaltirea, canoanele, acatistele. Această concepţie generală despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce caută găseşte cartea ce se numeşte „Filocalia“ în care cei 25 Sfinţi Părinţi au arătat ştiinţa rugăciunii adevărate şi esenţiale, care este rugăciunea inimii, într-un chip cât se poate de limpede. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii noastre începe – pentru el – să-şi ridice vălul că, pentru a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria spre o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu, să umbli în prezenţa Lui prin mijlocirea cugetării de Dumnezeu şi să-ţi uneşti numele Domnului cu respiraţia şi cu bătăile inimii, conducându-te spre toate acestea la chemarea, făcută mai întâi cu gura, a Prea Sfinţitului nume al lui Iisus Hristos sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi loc, indiferent de ocupaţia pe care o ai. Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare luminând conştiinţa celui ce caută rugăciunea şi deschizându-i calea spre învăţarea şi însuşirea ei, îl vor convinge să treacă îndată la împlinirea acestor îndrumări înţelepte, totuşi în timpul experienţelor lui, lucrând în răstimpuri periodice, nu va rămâne lipsit cu totul de greutăţi, pe când un îndrumător încercat nu-i va descoperi (din aceiaşi carte „Filocalia“) întreaga taină şi anume că numai repetarea deasă şi neîncetată a rugăciunii (oricui s-ar rosti la început) este singurul mijloc puternic atât pentru desăvârşirea rugăciunii lăuntrice, cât şi pentru mântuirea sufletului. Deci, o aşa repetare a rugăciunii este temelia sau fundamentul, care ţine tot cercul lucrării de mântuire, aşa cum confirmă Sfântul Simeon Noul Teolog: „Acela, zice el, care se roagă neîncetat şi-a întrunit aici, într-un singur mănunchi, toate faptele bune“. Şi atunci îndrumătorul, ca să expună adevărul asupra acestei descoperiri în plinătatea lui, îl dezvoltă în chipul de mai jos: pentru mântuirea sufletului e necesară mai întâi adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi de Dumnezeu“ (Evr. 11, 7); „Cel ce nu va crede, se va osândi“ (Marcu 16, 16). Din aceeaşi Sfânta Scriptură, se vede că omul singur nu poate da naştere în sinea lui unei credinţe măcar de mărimea unui grăunte de muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu şi că, credinţa – ca un dar duhovnicesc – se dă de către Duhul Sfânt. În asemenea caz ce este de făcut? Cum putem împăca nevoia de credinţă cu neputinţa omului de a o naşte în sinea lui? În aceeaşi carte sfântă este descoperit mijlocul în această privinţă şi sunt arătate câteva pilde: „Cereţi şi vi se va da vouă“ (Luca 11, 9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înşişi cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa“. Iată un exemplu în care se arată cum trebuie căutată credinţa. De aici se vede că credinţa se dobândeşte prin rugăciune. Pentru mântuirea sufletului, într-o credinţă adevărată sunt necesare şi faptele bune, căci „credinţa fără de fapte este moartă“, fiindcă din fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă şi „de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să-l cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei, 17–19). Şi aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. „Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile“. Aşa învaţă Sfântul Apostol Iacov (2, 10). Iar Sfântul Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească zice: „din faptele legii nici un om nu se va îndrepta“ (Rom. 3, 20). Ştim cu adevărat că legea e duhovnicească, dar eu sunt de trupesc vândut, sub păcat. Fiindcă de voit, voiesc, dar de lucrat binele, nu-l lucrez: ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva minţii mele şi mă face rob al legii păcatului (Rom. 7, 14–23). În ce chip, am putea prin urmare, să împlinim faptele cerute de legea lui Dumnezeu, când omul e neputincios, nu are putinţa să înmănuncheze în sine poruncile? Nu are putinţa numai atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. „Nu aveţi poruncă, nu cereţi“ (Iac. 4, 2), ne arată pricina Apostolul. Dar chiar însuşi Iisus Hristos spune: „Fără Mine nu veţi putea face nimic“ (Ioan 15, 5). Şi cum trebuie să facem, împreună cu Hristos, Mântuitorul ne învaţă astfel: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi“, „Că, cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce roadă multă“. Iar să rămâi întru El, înseamnă să simţi neîncetat prezenţa Lui, neîncetat să te rogi întru numele Lui: „Orice veţi cere de la Tatăl vă va da vouă întru numele Meu“. Aşadar, putinţa de a săvârşi fapte bune se dobândeşte prin rugăciune: pilda o vedem în însuşi Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatălui Ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric, şi în sfârşit, poruncind fraţilor ca, mai înainte de toate să se roage şi să se roage neîncetat, chiar pentru orice. Din tot ce s-a zis mai sus, urmează că întrega mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea, ne este cea dintâi necesară înaintea oricărei fapte, fiindcă mulţumită ei prinde viaţă credinţa, prin ea se împlinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremea rugăciunii toate sunt încununate de succes, fără ea nici o faptă creştinească de pietate nu se poate săvârşi. Iată pentru ce numai rugăciunii, se cerea ca un ce de nelipsit; să fie neîntreruptă, de-a pururea; celelalte fapte îşi au timpul lor, iar când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să ne îndeletnicim fără întrerupere: „neîncetat vă rugaţi“. Se cuvine prin urmare, să ne rugăm întotdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc. Adevărat, rugăciunea îşi are condiţiile ei: ea trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu gândurile şi cu inima curată, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. Dar, dacă se găseşte cineva, care nu e împăcat cu conştiinţa lui curată, care vede că departe de condiţiile adevăratei rugăciuni înfăţişate mai sus, că îşi îndreaptă rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult de silă, decât de bunăvoie, când sufletul este atras dintr-o plăcere, dintr-o dragoste spre rugăciune? Chiar însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte: că omul nu este în stare să stea împotrivă şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri necuviincioase: „Omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţea lui“, că singur Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi“ (Filip, 2, 13) tot de la Dumnezeu este. Şi însuşi Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică glasul meu) e în rugăciune, dar mintea mea e neroditoare“ (1 Cor. 14, 14). „Căci să ne rugăm cum trebuie, nu ştim“ (Rom. 8, 26), confirmă tot el. Din toate acestea urmează, că în rugăciunea noastră noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei esenţiale! Şi atunci, în faţa unei astfel de neputinţe care a pus stăpânire pe orice om, ce mai poate face el din partea voinţei şi puterii lui, pentru mântuirea sufletului său? El nu-şi putea dobândi credinţa, fără rugăciune, precum nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar la urma urmei, nu este nici în stare să se roage cu adevărat. Ce a mai rămas deci de partea lui? Ce mai poate face el, din propria lui putere şi libertate ca să nu piară, ci ca să se mântuiască? Aşa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul şi-a rezervat-o aceasta voinţei şi darului Său. Şi pentru ca să arate mai limpede atârnarea omului de voia lui Dumnezeu şi ca să-l afunde şi mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat voii şi puterilor omeneşti decât cantitatea rugăciunii, poruncind să se rostească neîncetat şi în orice loc. Şi tocmai prin aceasta se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni, iar odată cu ea vine şi credinţa şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea. De aceea, rostirea rugăciunii este dată şi lăsată la voia lui. Tocmai despre aceasta învaţă şi Părinţii Bisericii. Sfântul Macarie cel Mare spune: „să te rogi oricum (dar des) atârnă de voinţa noastră, iar ca să te rogi cu adevărat, este lucrarea darului“. Prea Cuviosul Isihie spune că rugăciunea deasă aduce deprinderea care mai târziu se face una cu natura şi că fără deasa chemare a lui Iisus este cu neputinţă să-ţi cureţi inima. Prea cuvioşii Calist şi Ignatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcede pe calea nevoinţelor şi a faptelor bune, să începem rugăciunea în numele lui Iisus Hristos, des, neîncetat, căci deasa repetare curăţă însăşi rugăciunea cea necurată. Fericitul Diadoh confirmă, că dacă omul ar chema numele Domnului cât se poate mai des, adică s-ar ruga, n-ar cădea în greşeală. Ce plină de experienţă, de înţelepciune şi ce aproape de inima noastră sunt aceste îndrumări practice ale Părinţilor! În simplitatea lor plină de experienţă, el aruncă o lumină asupra căilor şi mijloacelor de desăvârşire sufletească. Ce înaltă contradicţie se află între ei şi îndrumările morale ale raţiunii teoretice! Mintea caută să ne convingă: fă cutare şi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţie, întrebuinţează puterea voinţei, convinge-te de bunele urmări ale faptelor bune, de pildă curăţă mintea şi inima de gânduri deşarte, umple locul cu meditaţii pline de învăţătură, fă binele şi vei fi respectat şi liniştit, trăieşte aşa cum cere raţiunea şi conştiinţa. Dar vai, în ciuda tuturor stăruinţelor, toate acestea nu-şi ating scopul fără o deasă rugăciune, fără ca să se atragă printr-însa puterea lui Dumnezeu. După aceasta, vom mai deschide învăţăturile Părinţilor şi vom vedea ce vorbesc ei despre curăţirea sufletului, de pildă. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-i pe potrivnicii tăi cu numele lui Iisus, repetându-l cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer nici pe pământ“. Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă: „să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile puteri şi de aceea, când te năpădesc gândurile necurate, cheamă numele lui Iisus cât mai des şi de cât mai multe ori şi atunci gândurile se vor linişti de la sine“. Cât de simplu şi de îndemânatec, în acelaşi timp şi plin de experienţă este acest mijloc, care stă în contradicţie cu sfatul raţiunii teoretice, ce caută să dobândească o curăţenie sufletească printr-o înaltă părere de sine şi printr-o raţiune proprie! Cumpănind aceste îndrumări – întemeiate pe experienţă – ale Sfinţilor Părinţi, ajungem la următoarea sinceră încheiere şi anume: că mijlocul cel mai important pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi de neputincioasă. Iubite suflet de creştin! Dacă tu nu găseşti în tine puterea de a te închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr, dacă inima ta nu simte încă gustul dulce şi căldura în timpul rugăciunii mintale şi lăuntrice, atunci jertfeşte pe altarul rugăciunii ceea ce poţi, ceea ce atârnă de voinţa ta, ceea ce este pe măsura puterilor tale. Însă mai întâi să se înrudească gura cu chemarea deasă şi neabătută din calea rugăciunii; lasă acest organ grosolan să cheme neîncetat şi cât mai des puternicul nume al lui Iisus Hristos. Aceasta nu constituie o muncă grea şi stă în puterile fiecăruia. Pe deasupra, aceasta o cere porunca plină de experienţă a Sfântului Apostol: „să aducem întotdeauna jertfă lui Dumnezeu rodul gurii, care mărturiseşte numele Lui“. Repetarea deasă a rugăciunii va aduce neapărat deprinderea şi se va transforma în natură, va atrage cu timpul mintea şi inima în starea cuvenită. Închipuieşte-ţi odată cu aceasta, dacă omul ar împlini, fără nici o scăpare din vedere, această unică poruncă dumnezeiască despre rugăciunea neîncetată, atunci el ar împlini toate poruncile printr-una singură, fiindcă dacă el ar săvârşi necontenit rugăciunea, în orice vreme şi în orice ocupaţii sau lucruri, dacă ar chema în chip tainic numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, cu toate că la început o va face fără nici o căldură sufletească şi fără osârdie, ci numai de silă, totuşi în acest răstimp n-ar mai avea răgazul trebuincios pentru plăcerile simţite şi păcătoase. Orice gând ar întâlni, în calea lui de răspundere, o piedică, orice faptă păcătoasă, n-ar mai putea fi judecată cu atâta rodnicie, cum e gândită într-o minte deşartă. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba multă şi zadarnică şi orice faptă s-ar curăţi îndată de puterea plină de har a numelui lui Dumnezeu chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase şi l-ar atrage spre o esenţială cunoaştere de sine, spre unirea cu Dumnezeu! Îţi dai seama acum, cât e de trebuincioasă cantitatea de rugăciune? Deasa repetare a rugăciunii este singurul mijloc de dobândire a unei rugăciuni curate şi adevărate, este cea mai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune şi cea mai dorită cale pentru atingerea scopului ce duce prin rugăciune la mântuire! Pentru o cât mai bună încredinţare despre necesitatea şi rodnicia repetării rugăciunii, cât se poate mai des şi mai tare, observă: 1. că fiecare trezire, fiecare gând despre rugăciune, nu este decât lucrarea Duhului Sfânt şi glasul Îngerului tău păzitor; 2. că numele lui Iisus Hristos, chemat în rugăciune închide în sine, o binecuvântată putere de sine stătătoare şi de aceea, 3. nu te tulbura din pricina necurăţeniei sau uscăciunii rugăciunii tale, ci cu multă răbdare aşteaptă roadele ce vin din deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de experienţă şi de sens ale unei lumi deşarte care caută să ne încredinţeze că simpla chemare a numelui lui Iisus, chiar când este făcută cu toată stăruinţa, însă cu răceală, rămâne o polologhie nefolositoare. Nu! Puterea numelui lui Dumnezeu şi deasa lui chemare îşi vor aduce roadele la timpul lor! Un scriitor duhovnicesc vorbeşte despre acest lucru într-un chip foarte frumos: „ştiu, spune el, că pentru mulţi filosofi care îşi închipuie că sunt duhovniceşti prin mincinoasa lor înţelepciune, care caută peste tot o mărime înşelătoare şi – s-ar părea – exerciţii nobile în ochii raţiunii şi mândriei, ştiu prin urmare, că pentru ei exerciţiul des, dar simplu, oral şi singuratec, nu are decât o mică însemnătate, şi nu este decât o ocupaţie josnică sau un lucru de nimic. Dar ei se înşeală, nenorociţii, şi uită cuvântul de îndrumare al lui Iisus Hristos. „De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 18, 3). Ei alcătuiesc pentru ei înşişi un fel de ştiinţă în jurul rugăciunii ridicată pe firavele temelii ale raţiunii naturale. Dar oare e nevoie de multă învăţătură, de minte sau de conştiinţă ca să spui cu o inimă curată: „Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“? Oare nu astfel de rugăciuni dese au fost lăudate de însuşi Dumnezeiescul nostru Învăţător? Oare nu prin aceste rugăciuni rostite în scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite şi săvârşite minunile? Ah! Iubite suflet de creştin! Veghează şi nu tăcea, când e vorba de chemarea neîncetată în rugăciunea Domnului! Şi dacă strigătul tău ar ieşi dintr-o inimă încă răspândită şi pe jumătate plină de lume, n-ai nevoie! Trebuie numai s-o continui, să nu taci şi să nu te nelinişteşti, strigătul se va curăţi prin el însuşi de părtăşia lui cu cele lumeşti. Nu uita niciodată că, „mai mare este Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume“… (1 Ioan, 4, 4). „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate“, zice Apostolul. Aşadar după toate aceste încredinţări, că repetarea deasă a rugăciunii, în ciuda tuturor slăbiciunilor, este atât de puternică, că este fără nici o discuţie accesibilă omului şi stă în deplina lui voie liberă; hotărăşte-te să încerci măcar o zi, de prima dată, în vegherea asupra ta însuţi, într-o repetare deasă a rugăciunii tale în aşa fel ca la chemarea lui Iisus Hristos, făcută în rugăciune, să fie întrebuinţată mult mai multă vreme din zilele tale decât la alte ocupaţiuni. Şi această întâietate a rugăciunii faţă de lucrurile vieţii îţi va arăta negreşit la timp, că ziua n-a fost pierdută, ci e câştigată pentru mântuire şi că în cumpăna dreptei judecăţi dumnezeieşti rugăciunea deasă ridică în sus scândura slăbiciunilor şi faptelor tale, ştergând păcatele acelei zile din cartea amintirilor sădite în conştiinţă, aşezându-te pe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea să primeşti o lumină în viaţa veşnică.

Cuvinte de MARE folos in zilele acestea

Uncategorized, , , , , , , , , ,

Capitolul 9

1. Şi chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile.
2. Şi i-a trimis să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi.
3. Şi a zis către ei: Să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine.
4. Şi în orice casă veţi intra, acolo să rămâneţi şi de acolo să plecaţi.
5. Şi câţi nu vă vor primi, ieşind din acea cetate scuturaţi praful de pe picioarele voastre, spre mărturie împotriva lor.
6. Iar ei, plecând, mergeau prin sate binevestind şi vindecând pretutindeni.
7. Şi a auzit Irod tetrarhul toate cele făcute şi era nedumerit, că se zicea de către unii că Ioan s-a sculat din morţi;
8. Iar de unii că Ilie s-a arătat, iar de alţii, că un prooroc dintre cei vechi a înviat.
9. Iar Irod a zis: Lui Ioan eu i-am tăiat capul. Cine este dar Acesta despre care aud asemenea lucruri? Şi căuta să-l vadă.
10. Şi, întorcându-se apostolii, I-au spus toate câte au făcut. Şi, luându-i cu Sine, S-a dus de o parte într-un loc pustiu, aproape de cetatea numită Betsaida.
11. Iar mulţimile, aflând, au mers după El şi El, primindu-le, le vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuinţă de vindecare îi făcea sănătoşi.
12. Dar ziua a început să se plece spre seară. Şi, venind la El, cei doisprezece I-au spus: Dă drumul mulţimii să se ducă prin satele şi prin sătuleţele dimprejur, ca să poposească şi să-şi găsească mâncare, că aici suntem în loc pustiu.
13. Iar El a zis către ei: Daţi-le voi să mănânce. Iar ei au zis: Nu avem mai mult de cinci pâini şi doi peşti, afară numai dacă, ducându-ne noi, vom cumpăra merinde pentru tot poporul acesta.
14. Căci erau ca la cinci mii de bărbaţi. Dar El a zis către ucenicii Săi: Aşezaţi-i jos, în cete de câte cincizeci de inşi.
15. Şi au făcut aşa şi i-au aşezat pe toţi.
16. Iar Iisus, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, le-a binecuvântat, a frânt şi a dat ucenicilor, ca să pună mulţimii înainte.
17. Şi au mâncat şi s-au săturat toţi şi au luat ceea ce le-a rămas, douăsprezece coşuri de fărâmituri.
18. Şi când Se ruga El singur, erau cu El ucenicii, şi i-a întrebat, zicând: Cine zic mulţimile că sunt Eu?
19. Iar ei, răspunzând, au zis: Ioan Botezătorul, iar alţii Ilie, iar alţii că a înviat un prooroc din cei vechi.
20. Şi El le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu.
21. Iar El, certându-i, le-a poruncit să nu spună nimănui aceasta,
22. Zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de către bătrâni şi de către arhierei şi de către cărturari şi să fie omorât, iar a treia zi să învieze.
23. Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie;
24. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui.
25. Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?
26. Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.
27. Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.
28. Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage.
29. Şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind.
30. Şi iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie,
31. Şi care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim.
32. Iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn; şi deşteptându-se, au văzut slava Lui şi pe cei doi bărbaţi stând cu El.
33. Şi când s-au despărţit ei de El, Petru a zis către Iisus: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune.
34. Şi, pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor.
35. Şi glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi!
36. Şi când a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Şi ei au tăcut şi nimănui n-au spus nimic, în zilele acelea, din cele ce văzuseră.
37. În ziua următoare, când s-au coborât din munte, L-a întâmpinat mulţime multă.
38. Şi iată un bărbat din mulţime a strigat, zicând: Învăţătorule, rogu-mă Ţie, caută spre fiul meu, că îl am numai pe el;
39. Şi iată un duh îl apucă şi îndată strigă şi-l zguduie cu spume şi abia pleacă de la el, după ce l-a zdrobit.
40. Şi m-am rugat de ucenicii Tăi ca să-l alunge, şi n-au putut.
41. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău.
42. Şi, apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pământ şi l-a zguduit. Iar Iisus a certat pe duhul cel necurat şi a vindecat pe copil şi l-a dat tatălui lui.
43. Iar toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu. Şi mirându-se toţi de toate câte făcea, a zis către ucenicii Săi:
44. Puneţi în urechile voastre cuvintele acestea: Căci Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor.
45. Iar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca să nu-l priceapă şi se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt.
46. Şi a intrat gând în inima lor: Cine dintre ei ar fi mai mare?
47. Iar Iisus, cunoscând cugetul inimii lor, a luat un copil, l-a pus lângă Sine,
48. Şi le-a zis: Oricine va primi pruncul acesta, în numele Meu, pe Mine Mă primeşte; iar oricine Mă va primi pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare.
49. Iar Ioan, răspunzând, a zis: Învăţătorule, am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni şi l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează împreună cu noi.
50. Iar Iisus a zis către el: Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi.
51. Şi când s-au împlinit zilele înălţării Sale, El S-a hotărât să meargă la Ierusalim.
52. Şi a trimis vestitori înaintea Lui. Şi ei, mergând, au intrat într-un sat de samarineni, ca să facă pregătiri pentru El.
53. Dar ei nu L-au primit, pentru că El se îndrepta spre Ierusalim.
54. Şi văzând aceasta, ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?
55. Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască.
56. Şi s-au dus în alt sat.
57. Şi pe când mergeau ei pe cale, zis-a unul către El: Te voi însoţi, oriunde Te vei duce.
58. Şi i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul.
59. Şi a zis către altul: urmează-Mi. Iar el a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu.
60. Iar El i-a zis: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu.
61. Dar altul a zis: Îţi voi urma, Doamne, dar întâi îngăduie-mi ca să rânduiesc cele din casa mea.
62. Iar Iisus a zis către el: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Capitolul 10

1. Iar după acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde Însuşi avea să vină.
2. Şi zicea către ei: Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său.
3. Mergeţi; iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor.
4. Nu purtaţi pungă, nici traistă, nici încălţăminte; şi pe nimeni să nu salutaţi pe cale.
5. Iar în orice casă veţi intra, întâi ziceţi: Pace casei acesteia.
6. Şi de va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce la voi.
7. Şi în această casă rămâneţi, mâncând şi bând cele ce vă vor da, căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Nu vă mutaţi din casă în casă.
8. Şi în orice cetate veţi intra şi vă vor primi, mâncaţi cele ce vă vor pune înainte.
9. Şi vindecaţi pe bolnavii din ea şi ziceţi-le: S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu.
10. Şi în orice cetate veţi intra şi nu vă vor primi, ieşind în pieţele ei, ziceţi:
11. Şi praful care s-a lipit de picioarele noastre din cetatea noastră vi-l scuturăm vouă. Dar aceasta să ştiţi, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.
12. Zic vouă: Că mai uşor va fi Sodomei în ziua aceea, decât cetăţii aceleia.
13. Vai ţie, Horazine! Vai ţie, Betsaido! Căci dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile care s-au făcut la voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac şi în cenuşă.
14. Dar Tirului şi Sidonului mai uşor le va fi la judecată, decât vouă.
15. Şi tu, Capernaume, nu ai fost înălţat, oare, până la cer? Până la iad vei fi coborât!
16. Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.
17. Şi s-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău.
18. Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.
19. Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma.
20. Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri.
21. În acesta ceas, El S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta.
22. Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere.
23. Şi întorcându-Se către ucenici, de o parte a zis: Fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi!
24. Căci zic vouă: Mulţi prooroci şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi, dar n-au auzit.
25. Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
26. Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?
27. Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
28. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.
29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?
30. Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.
31. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.
32. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.
33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,
34. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
35. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.
36. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?
37. Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Continuarea la: Biblia Ortodoxa: Sfânta Evanghelie după Luca – Capitolul 10 (link)

Lumina cunoştinţei | Duminica, 15 Aprilie 2012

Uncategorized, , , , , , , , , , , ,

Religia, Filosofia şi Ştiinţele în dialog :

Noutăţile efemere ale lumii şi înnoirea spirituală a vieţii

Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din întreaga istorie a umanităţii. Noutatea este absolută, în termeni istorici şi ontologici, consfinţind desăvârşita transfigurare a firii omeneşti – suflet şi trup – asumată de Fiul lui Dumnezeu, şi odată cu ea a întregii lumi sensibile.

Neîndoielnic, un astfel de eveniment ne invită la reflecţie. Iar acest lucru e încă şi mai necesar astăzi, într-un prezent tot mai dens, înţesat de proiectele majore ale ştiinţei şi tehnicii, de diversitatea propunerilor culturale, ce urmăresc, şi ele, noutatea, în forma noilor descoperiri, a produselor noi, a spectacolului, divertismentului şi jocului ce propune noutăţi experienţiale.

Prin ştiinţă şi tehnică, puterile lumii şi lucrurile sensibile din ea sunt tot mai mult şi mai rafinat folosite în întreprinderi economice, în proiecte estetice şi culturale, slujind tăcut, în mâinile omului, deopotrivă nevoilor vieţii şi divertismentului.

În multe privinţe, s-ar putea spune că, prin fiecare din realizările lor, tehnologiile şi ştiinţa, cultura de consum şi economia de piaţă urmăresc să ofere paşi noi în mişcarea omului prin lume, întâlniri cu diferite forme de noutate, în descoperiri sau articole vestimentare, în dispozitive tehnice sau invitaţii la divertisment, în joc sau în promisiunile chirurgiei estetice.

Însă în fiecare din aceste întreprinderi omeneşti s-ar putea întrevedea deopotrivă neodihnita căutare a noutăţii, sădită adânc în fiinţa noastră, şi, în acelaşi timp, neputinţa lumii şi materiei, în toate formele şi combinaţiile ei, de a hrăni deplin această nevoie.

Viaţă tot mai scurtă pentru noutăţile de ultimă oră

Oricând ar fi trecută în revistă, piaţa bunurilor oferă repede dovezi privind abundenţa ofertelor noi şi atenţia sporită a clienţilor pentru acestea.

În legătură cu aceasta, teoreticienii remarcă o legătură strânsă între noutate, plăcere şi consum. De fapt, consumul este legat de dorinţa nestăvilită de noutate, iar dorinţa aceasta antrenează strădanii mai ample, de schimbare a coordonatelor sociale ale vieţii, prin toate mijloacele. Consumul, spun teoreticienii, pare să fie o modalitate prin care omul experiază o „întinerire” a trăirilor, o „însufleţire a sinelui” asigurate de accesul la lucruri noi1. Setea de noutate, aşadar, ţine de o rădăcină existenţială, anume de dorinţa de a trăi noutatea, iar aceasta se vede în faptul că preocupările de înnoire se manifestă în toate aspectele vieţii, de la schimbarea rezidenţei sau a autoturismului până la întinerirea aspectului fizic, posibil astăzi prin chirurgia estetică.

Dorinţa de noutate se vede, desigur, şi în dinamica pieţelor, care se pliază pe căutările omului, prin continua diversificare a ofertelor, creşterea productivităţii şi apariţia articolelor noi. În fine, creşterea consumului este, în multe privinţe, semnul că noutăţile puse în circulaţie sunt receptate întocmai de publicul consumator; volumul încasărilor este semnificativ mai mare dacă vorbim de un produs nou, cu funcţionalităţi sau caracteristici îmbunătăţite.

Totuşi, în toată această mişcare a lumii şi a pieţelor în jurul noutăţii, se observă şi altceva: inflaţia de nou aduce cu sine o perisabilitate accentuată a ofertelor şi, în ultimă instanţă, o uzură a materiei înseşi. Durata de viaţă a bunurilor din piaţă este tot mai scurtă. Timpul de rulaj al mărfurilor este redus drastic2 de viteza apariţiei noutăţilor, încât ies la iveală volatilitatea, efemeritatea modelelor, produselor şi chiar a tehnicilor de producţie3. S-ar putea spune, deci, că domolirea foamei de noutate, prin multitudinea de mărfuri oferite spre consum, are un costisitor preţ metafizic: o tot mai mare accentuată perisabilitate a artefactelor materiei sensibile.

Aşadar, în cercetarea ştiinţifică şi în strădaniile tehnologice, materia şi lumea sensibilă sunt în lumina reflectoarelor. Însă, deşi pare să conteze tot mai mult în proiectele noastre de viaţă, nici materia şi nici roadele ştiinţifice nu par să înnoiască viaţa omului. Dispozitivele tehnice ne însoţesc în viaţă, slujind însă unei vieţi biologice, adesea în situaţii şi lucrări ce privesc mai degrabă confortul şi divertismentul facil decât nevoile reale. Încât, dacă este să spunem că realizările tehnice promit noi experienţe în viaţa omului, s-ar putea spune că avem de-a face mai degrabă cu o noutate în plan orizontal, o experienţă care nu ne trece dincolo de întinderea lumii sensibile.

Proiecte pentru materia lumii: progres şi divertisment

Este semnificativ de menţionat aici faptul că intenţiile obiectivante ale ştiinţelor şi tehnicii procură, deopotrivă, o familiaritate a omului cu tainele lumii sensibile şi, în acelaşi timp, o îndepărtare a lui de ea.

Pe de o parte, tehnologiile, oferind date despre miezul lucrurilor sensibile, despre structura şi constituenţii lor, indică posibilităţi de utilizare rafinată a realităţii. Astăzi, această instrumentalizare a materiei e mai evidentă ca oricând. Industria materialelor noi, de exemplu, o dovedeşte din plin: ţesături inteligente, materiale cu memorie, nanotehnologiile, chirurgia moleculară4 sau nanotuburile reprezintă fiecare adevărate artefacte înrudite în bună măsură cu lumea entităţilor cuantice, dar şi cu sfera creativităţii artistice5.

Pe de altă parte, cum avertizează abordările fenomenologice, în abordarea ştiinţelor realitatea este înlocuită cu simboluri şi concepte matematice rezumative privind ordinea şi proporţiile existente în lumea fizică. Însă această lectură selectivă a lumii lasă în umbră toate celelalte aspecte ale ei. Michel Henry, de exemplu, subliniază că, investigând un obiect sau fenomen prin metodele ştiinţelor, emoţiile şi pasiunile sunt înlăturate. Simţurile sunt înlocuite, de fapt, de aparate de măsură ce receptează fără emoţie, chiar dacă o fac şi cu acurateţe ireproşabilă, toate observabilele. În felul acesta, ştiinţa şi tehnica reţin şi răspândesc în cultură doar modelul ştiinţific, lăsând în afara reflecţiei noastre viziunea artelor sau receptarea experienţială specifică spiritualităţii.

În acelaşi timp, producţiile tehnice se interpun, în multe alte forme, între om şi lumea înconjurătoare, mărind şi mai mult distanţa dintre el şi ea. Multe exemple pot fi invocate aici. Media, de exemplu, poate diminua relaţia nemijlocită cu realitatea şi comunicarea directă cu semenii. Pe de altă parte, mediile de comunicare ne reţin atenţia cu tot mai multe evenimente, un material amplu de reflecţie ce ocupă tot mai des locul şi dispoziţia pentru o relaţie cu ceilalţi.

În fine, nici evadarea din realitate prin intermediul jocurilor computerizate nu trebuie omisă. Lumi virtuale, experienţe noi, teritorii digitale de mare rezoluţie propun noutăţi tari, pseudorealităţi cvasireale ce permit o noutate în cuprinsul lumii: descătuşarea jucătorului de toate condiţionările vieţii, oferind un nesfârşit labirint de noutăţi ce trezesc reverberaţii emoţionale şi cognitive.

Învierea lui Hristos – înnoirea omului şi a lumii

Reflecţia gândirii patristice afirmă că în Învierea lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi om deplin, stă tainic ascunsă paradigma transfigurării lumii şi vieţii, a înnoirii depline şi definitive a trupului şi sufletului omenesc, a materiei şi universului. Hristos Cel Înviat este „izvorul puterii de transfigurare a cosmosului actual şi al învierii trupurilor noastre”6. Trupul Lui înviat este un trup omenesc deplin îndumnezeit. De aceea, materia lumii sensibile, cuprinsă în mod recapitulativ în Trupul Său, a traversat, odată cu moartea şi Învierea Lui, mutaţia către viaţa divină, încât materia Trupului Său înviat e acum deplin străbătută de energiile dumnezeirii. În aceasta se vede destinaţia ultimă a lumii sensibile şi a vieţii: îndumnezeirea omului, a materiei şi a întregii lumi, care se înnoiesc prin Cel ce este izvorul înnoirii noastre, câtă vreme în Trupul Lui El a cuprins întreg universul şi în firea Lui omenească a cuprins, în mod deplin, firea tuturor oamenilor.

Aceasta este starea desăvârşită a înnoirii materiei, a lumii şi vieţii omeneşti. Aceasta este noutatea absolută la care sunt chemate materia, lumea, viaţa şi omul, curăţirea şi înnoirea continuă, în comuniune cu Hristos Cel înviat.

Înnoirea vieţii prin puterile ştiinţelor

Inserarea noutăţilor în cuprinsul vieţii, dar şi intenţia de eliberare, pe cât posibil, de sub toate condiţionările universului sensibil capătă forma cea mai evidentă în proiectul (ştiinţific, în bună parte) de realizare a nemuririi.

La fel, transfigurarea materiei, în forme tot mai variate, pare să împlinească aici, în mod ultim, dezideratul noutăţii, slujind demersului de înnoire a trupului material, până la depăşirea completă a stricăciunii şi morţii, către o viaţă definitiv înnoită, perpetuu întinerită a unui om nou, într-o umanitate post-umanistă.

O serie întreagă de invenţii tehnice de mare rafinament utilizează deja potenţialul materiei lumii în tratamente medicale destinate să diminueze suferinţa omului şi să prelungească speranţa de viaţă. În curând, realizările vor putea face mai mult.

Bioprocesoarele, de exemplu, promit să înlocuiască porţiuni distruse din ţesutul nervos, prin biocipuri care să preia funcţiile afectate. Alte procedee vor utiliza celulele stem în realizarea unor organe noi. Clonarea, dar şi reconstrucţia bioartificială a organelor, prin culturi de celule pe structuri adecvate de colagen, încurajează aşteptările multor persoane aflate în suferinţă. În 2011 au fost deja realizate cu succes, prin proceduri de acest fel, porţiuni din tractul urinar şi vezica urinară, iar alte peste 30 de tipuri de organe şi ţesuturi ar putea să înlocuiască, în curând, corespondentele lor naturale7. Sunt, de asemenea, în desfăşurare, de mai mulţi ani, cercetări privind mecanismele genetice ale îmbătrânirii, la rezoluţii ce permit supravegherea, în timp real, a proceselor viului, la nivelul unei singure celule.

Desigur, strădaniile acestea sunt legitime şi oferă mult ajutor celor încercaţi de suferinţe. În acelaşi timp însă, ele solicită o atenţie sporită în înţelegerea actului medical, avertizând că posibilităţile ştiinţelor medicale pot pune în chestiune însăşi identitatea omului şi a vieţii. Proiectul transumanismului o dovedeşte convingător, întrucât anunţă o nouă orientare a cercetării ştiinţifice şi a actului medical către realizarea unei specii postumane, care va depăşi prin propriile puteri, însă din nou pe orizontală (!), ultimele piedici majore în calea vieţii: suferinţa şi moartea. Pare a fi o luptă concentrată împotriva îmbătrânirii, care afirmă prioritatea absolută a prelungirii indifinite a tinereţii şi a vieţii sănătoase8.

Privatizarea vieţii şi a nemuririi

Dorinţa de noutate şi eforturile de transformare a materiei în creativitatea inginerească se văd şi în transumanism. În cazul acesta însă, nu sunt puşi în operă doar constituenţii lumii fizice, prin intervenţia subtilă a omului. Nu doar că materia lumii constituie o diversitate de dispozitive ce decorează viaţa şi cultura ambientală, asigurând scurte ieşiri din decorul strâmt al realităţii, către staţiile divertismentului efemer. În proiectul transumanist, însăşi viaţa, cu biologia ei intimă, e recompusă după tipare noi, decise de om, pentru o operă care ar urma să-i asigure o nouă viaţă şi, prin aceasta, ieşirea definitivă din istorie, de sub auspiciile suferinţei şi morţii.

Într-o perspectivă spirituală, realizările tehnice, cultura divertismentului şi ofertele pieţei de consum, cu multitudinea produselor lor, propuse să înnoiască decorul şi experienţele vieţii, vădesc neîntrerupta mişcare a omului de depăşire a lumii. El nu se poate înscrie în cuprinsul ei, ci caută un alt tărâm, mai adecvat unei libertăţi sporite a spiritului. Proiectele tehnice, creaţiile culturale, bunurile materiale şi producţiile de divertisment nu-i oferă doritele ieşiri din planul lumii sensibile. Cu atât mai puţin, ele nu pot transfigura lumea şi viaţa. Câtă vreme rămân fără finalitate spirituală, fără legătură cu planul inteligibil al lumii, nici una dintre ele nu poate sluji în depăşirea suferinţei, a perisabilităţii materiei şi a morţii.

Teologia afirmă categoric acest lucru. Legile autonome ale naturii pot cel mult să conserve lumea, nu să o şi îndumnezeiască9. Nici cultura şi nici natura nu îl pot ajuta pe om să îşi depăşească propriul orizont10. Nici tehnica, nici eficienta utilizare a materiei în dezvoltarea economică, nici chiar realizarea unui trai mai bun încă nu transfigurează materia şi nu pot înnoi autentic şi deplin viaţa. (diac. Sorin Mihalache)

note

1 Ibidem.

2 David Harvey, Condiţia postmodernităţii. O cercetare asupra originilor schimbării culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 2002, p. 156.

3 Ibidem, p. 287.

4 Vezi „O nouă eră în medicină: chirurgia moleculară”, în Ziarul Lumina, sâmbătă 26 ianuarie 2008, online: http://www.ziarullumina.ro/articole; 1903;1;5837;0;O-noua-era-in-medicina-chirurgia-moleculara.html.

5 Vezi „Taina Botezului şi transfigurarea materiei”, în Lumina de Duminică, 9 ianuarie 2011, online: http://www.ziarullumina.ro/articole;1920;1;50597;0;Taina-Botezului-si-transfigurarea-materiei.html.

6 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. 3, p. 235.

7 Cf. Atlantida Raya-Rivera et al., „Tissue-engineered autologous urethras for patients who need reconstruction: an observational study”, în rev. The Lancet, 8 martie 2011, pp. 1.175-1.182.

8 Vezi „Industria nemuririi. Biotehnologii de eradicare a bătrâneţii şi prelungirea indefinită a vieţii”, în Ziarul Lumina, vineri, 29 aprilie 2011, online http://www.ziarullumina. ro/articole;1587;1;55974;0; Industria-nemuririi.html.

9 Pr. Dumitru Stăniloae, nota 312, în Sfântul Maxim Mărturisitorul, 95, p. 363.

10 Ibidem.

Rubrica „Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog” este realizată cu sprijinul Fundaţiei „John Templeton” din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română.